Un medic, oricât deînalt ar fi gradul său de pregătire profesională sau de tenacitate, dacă rămâneun slab psiholog, riscă să nu depăşească limitele mediocrităţii, din punct devedere al eficienţei terapeutice. De cele mai multe ori medicul nu este numai naturalistul care observă reacţiile unui organism, practicianul care aplică unele remedii; el este confesorul destăinuirilor celor mai adânci, “atoateînţelegătorul” şi sfătuitor faţă de cel ce însoţeşte animalul bolonav la cabinet. Consumul energetic şi rezistenţa psihică şi fizică a medicului, în situaţii de psihodiagnoză, ţine foarte mult de cunoaşterea tipologiei umane şi de modul abordării patologiei în cauză. De regulă, “a te limita numai la datele laboratorului de biochimie şi la probele funcţionale, fără să te pleci asupra suferinţei bolnavului – consultul clinic – înseamnă să dezumanizezi medicina”,scria în 1971 Theodor Burghele. Medicul trebuie să fie în acelaşi timp psiholog, filozof şi om de cultură, dotat cu o metodă rafinată şi cu o intuitive pătrunzătoare ca să poată trata fiecare organism bolnav în parte.