Lipsă de iubire începe să se manifeste în noi încă din perioada intrauterină de fiecare dată când mama neglijează – mai ales premeditat –nevoile bebeluşului. După mine, nevoia de iubire este nemărginită, la orice vârstă avem nevoie permanentă de atingere, atenţie, răspuns, căldură sufletească, înţelegere, conectarea la emoţiile celorlalţi. Toate aceste nevoi nesatisfăcute la timpul lor, vor rămâne nesatisfăcute toată viaţa. Nevoi pe care nu le înţelegem  si care se acutizează în timp  transformându-ne în adulţi nefericiţi în căutare de “ceva” care să ne facă chiar şi pentru moment să ne simţim mai bine – de unde şi dorinţa expresă de socializare materializată prin diverse programări uneori fără un motiv întemeiat – coafor, spectacol, uneori chiar şi la medic uman sau veterinar etc. – în mediile ce ne putem simţii băgaţi în seamă ca să acoperim “golul” interior. Toate aceste lucruri seîntâmplă de dragul independenţei prost înţeleasă, independenţă care de fapt ar trebui să fie o interdependenţă a noastră cu ceilalţi. Ştiind că orice success devine neimportant dacă nu ai cu cine să-l împărtăşeşti şi orice  eşec devine dramatic dacă nu  primeşti încurajări, astfel riscăm să trăim doar realitatea noastră ignorând sau necunoscând realitatea celorlalţi.