Timpul scurs în vederea perceperii informaţiilor redate de către proprietarul animalului nu trebuie să reprezinte un moment de plictiseală, deoarece în spatele acestor informaţii se găseşte întotdeauna un conflict ce cu siguranţă stă la baza elucidării mecanismului fiziopatologic al stării morbide. În altă ordine de idei, dialogul anamnestic oferă posibilitatea de-a cunoaşte starea afectivă şi atitudinea proprietarului faţă de boala animalului.
De foarte multe ori, implicaţia afectivă a proprietarului – lipsa de discernământ prin prisma diminuării gândirii raţionale – subjugată sau ascunsă de plenitudinea sentimentelor extrapolate faţă de animal complică excesiv tabloul clinicprintr-o paletă clinică uneori inexistentă (diverse asocieri sau compensări –animal versus lipsa unui copil, părinte, prieten; animal versus amintirea unei persoane dragi). Rolul medicului este de-a selecţiona informaţiile clinice şi totalitatea proceselor afective monitorizând comportamentul emoţional al proprietarului faţă de patologia animalului în cauză.
Acestă primă etapă, în vederea soluţionării şi aflării diagnosticului, se realizează când medical discerne, clasifică şi valorifică aşa numitul “conflict psihic” implicat şi dealtfel perturbat de aşa numitul “factor pertubrator” aici reprezentat demodificarea homeostaziei animalului de companie, altfel spus absenţa stării debine cu care proprietarul se obişnuise. La anumiţi proprietari importanţa descifrării deficienţelor afective, puternic încercate prin prisma îmbolnăvirii animalului, prezintă însemnătate majoră mai ales când prognosticul stării morbide este grav, însănătoşirea sau recuperarea (animalului) prezentând şanse foarte mici.
Depăşirea aşa numitului “prag critic” obligă proprietarul la conştientizarea realităţii din jurul actului morbid de care suferă animalul. Ţinând cont de modul diferit de implicare a fiecăruia dintre noi este greu de abordat un şablon standard la personalităţi – entităţi diferite. Acest lucru se poate realiza şi prin aportul medicului ce are obligaţia să explice pe înţelesul fiecăruia previziunea evoluţiei bolii pe baza analizei simptomatice.
Obligatoriu în astfel de situaţii, este ca simplitatea să înlocuiască vanitatea medicului veterinar. Ambiţia neîntemeiată sau dorinţa de-a face impresie prin expunerea unei stări conflictuale morbide neelucidate până atunci nu simplifică evenimentele ci le complică şi mai mult în mintea proprietarului tocmai prinposibila lipsă de neîncredere pornită dealtfel din incapacitatea gestionării realităţii sau de acceptarea a acesteia. În altă ordine de idei o stare morbidă nu trebuie justificată ci argumentată, medicul – prin prisma proprietarului –fiind deseori “confundat” cu cauza declanşatoare a stării morbide, faptdealtfel neconcordant în cele mai multe situaţii cu realitatea. De aceea, este imperios necesară explicaţia clară de la început în ceea ce priveşte desfăşurarea actului medical – chiar etapizat acolo unde se pretează şi arelogică constructivă teraputică, a implicaţiilor profesionale şi materiale din cadrul acestuia, dar mai ales a prognosticului şi diagnosticului. Scopul evaluărilor clinice şi de laborator au ca obiectiv final descifrarea mecanismului fiziopatologic ce stă la baza îmbolnăvirii. Rezultatul final trebuie adus la cunoştinţă proprietarului, modalităţile sau căile prin care s-a ajuns aici nu reprezintă obligativitate de expunere.
Explicaţia interesului anumitor proprietari faţă de desfăşurarea etapelor intermediare deevaluare a stării de boală reflectă printre altele curiozitate, interescolateral, dorinţă de implicare sau neîncredere, uneori ajungându-se la verificarea terapeutului în acurateţea desfăşurării investigaţilor de către acesta. Colaborarea constructivă dar mai ales cea bazată pe un filon de neîncredere în tandemul medic-proprietar (animal) obligă la analiza permanentă sau periodică a activităţii de colaborare – alături de eficacitatea actului terapeutic – a capacităţii de comunicare şi exprimare a stării dintre cei doi în vederea diminuării acordurilor bazate pe cedări reciproce – apariţia compromisurilor.
De foarte multe ori sunt reclamate evenimente care la origine aveau un alt punct de vedere comparativ cu cel desfăşurat în momentul declanşării situaţiei conflictuale. Lipsa de autoritate şi fermitate a medicului în ceea ce priveşte coordonarea actului medical implicit dorinţa proprietarului de-a reveni la implicaţiile anterioare în necunoştiinţă/cunoştiinţă de cauză (nerespectarea hrănirii corecte a animalului, ignorarea profilaxiei, abaterea de la sfaturile medicului etc.) explică pe de-o parte dezechilibru relaţiei dintre medic-proprietar(animal), efectele fiind urmărite prin prisma ameliorării deficitare animalului. Sunt raportate cazuri ireversibile cu evoluţie preponderant spre epuizarea statusului metabolic şi nu numai – neoplazii, degenerescenţe tisularemajore, senilitate etc. – acestea având “scenariul” obligatoriu explicat decătre medic încă de la începutul colaborării cu proprietarul animalului. Şi în astfel de situaţii, afecţiuni ireversibile cu prognostic grav, trebuie avută o mare grijă în ceea ce priveşte acordul terapeutic acordat animalului prin prisma înţelegerii dintre medic – proprietar (animal). De foarte multe ori apar conflicte pe baza prelungirii terapiei în cazul stărilor morbide irecuperabile, pe de-o parte medicul ducând la extremis procedurile teraputice nu de multe ori influenţat indirect de “lipsa de raţiune” a proprietarului, care implicat sentimental uneori uită că devine egoist obligînd la menţinerea unei suferinţevii doar din cauza lipsei de discernământ.
Nu este de ajuns camedicul veterinar să-şi expună părerea faţă de întreruperea tratamentelor intensive în cazurile critice, ireversibile şi terminale, decizia finală fiind atribuită şi de regulă luată de către proprietarul animalului totul sub ocoordonare medicală argumentată nu justificată. Indiferent de starea morbidă, evenimentele – indiferent de natura lor – capătă o relaţie de echilibru dinamic, de aceea atrag atenţia cititorului că dialogul anamnestic impune psihoanaliză şi observaţie clinică indirectă asupra patologiei animalului; acest stadiu de fapt reprezintă baza construirii planului prin care se poate ajungela stabilirea diagnosticului, implicit la vindecarea pacientului.
