Neuronii vegetativi din coarnele laterale şi posterioare ale măduvei prin intermediul reflexelor sinaptice spinale (cardioaccelerator, vasoconstrictor, pilomotor, midriatic etc.) pot acompania leziunile neurovertebrale cervicotoracice ce determină patologie viscerală exprimată şi cefalic şi acceptată semantic ca „afecţiune vertebrogenă” sau „visceropatie spondilogenă”.
La nivelul canalelor intervertebrale cervicale, rădăcinile nervilor spinali se încrucişează cu nervul şi artera vertebrală. Nervul vertebral, cu origine vegetativă simpatică, are conexiuni cu lanţul ganglionar simpatic şi nervii sateliţi arterelor ce irigă organele de simţ şi, parţial, sistemul nervos central. Astfel, modificările osoase în zona orificiilor de conjungare intervertebrală determină sensibilitate sau durere locală şi radiată precordial, faringolaringien, retroocular şi retroauricular. Dealtfel, modificările vertebrelor cervicotoracice, inclusiv cele compresive, determină stenoza arterei vertebrale, perturbând irigaţia sangvină a trunchiului cerebral sau cerebelului, inclusiv a substanţei reticulate. Realitatea patogeniei viscerale vertebrogene se sprijină pe observaţii clinice, argumente histopatologice, experimentale şi radiologice, de valoare indiscutabilă, care dau noţiunii un fundament solid.
Prezenţa leziunilor neurovetrebrale cervicotoracale pot fi considerate factor etiologic în geneza multora dintre suferinţele cardiotoracice. Astfel, luxaţia occipito-atlanto-axială, osteoartropatile şi leziunile degenerative vertebrale, de natură reumatismală, care se manifestă prin dureri şi imobilitate (spondiloză), se exprimă şi prin midriază, hiperemia mucoasei conjunctivale, xerostomie, ptoză palpebrală, congestie auriculară, vertij, ataxie vestibulară, vomituriţie, inapeţenţă, somnolenţă, subfebrilitate, respiraţie bucală chiar pierderea temporară a cunoştinţei. Forma cea mai complicată a osteoartropatiilor cervicale, cu etiopatogeneză greu de elucidat, este reprezentată de ataxia spinală cervicală (sindrom Wobbler) care, în afară de ataxie, determină algie spinală cervicală retroauriculară (test „încapuşonare” pozitiv; sensibilitate la presiunea exercitată digital-mecanic în zona parotidienă), fotofobie, enoftalmie, xerostomie, midriază, hiperemia mucoasei conjunctivale, ptoză palpebrală, ptialism, disfagie şi inapetenţă.
Debutul manifestărilor clinice în patologia vertebrală cervicotoracală este redat de rigiditatea şi sensibilitatea musculaturii cervico-occipitale, traduse prin nevralgii cefalice sau radiate către membrele toracice. Ulterior, reducerea spaţiilor intervertebrale la nivelul orificiilor de emergenţă instalează suferinţa discală cu iritarea nervilor cervicali, complicând forma clinică debutantă. Această etapă a patologiei discale (discopatia intervertebrală) este reversibilă dacă se asigură restabilirea nutriţiei discului intervertebral. Amortizarea şocurilor, în timpul mişcărilor gâtului, nu mai este realizată de discurile intervertebrale, forţele exercitate transmiţându-se direct şi brutal platourilor vertebrale; acestea se îngroaşă şi apar exostozele (osteofite). Osteofitele reprezintă rezultatul mecanismelor de recondiţionare vertebrală, în unele situaţii reducând deplasarea vertebrelor şi impiedicând continuarea îngustării spaţiului intervertebral. În concluzie, osteofitul nu reprezintă elementul primar al leziunii degenerative cervicale, el apărând în cadrul fenomenelor reparatorii ca şi consecinţă a suprasolicitărilor discale. Odată apărut, osteofitul poate declanşa simptome dureroase mai ales daca poziţia lui este posterioară leziunii. Osteofitele situate anterior procesului inflamator nu provoaca, în general, simptome dureroase. Aşa se explică lipsa manifestărilor clinice cefalice şi extracefalice la subiecţii cu osteofitoză cervicotoracală evidenţiată radiografic din alt motiv. În timp, discurile intervertebrale cervicotoracale se deshidratează şi se aplatizează, îngustarea spaţiilor intervertebrele iritând rădăcinile nervoase spinale (radiculite) determină „migrena” cervicală, manifestată cefalic prin intermediul patologiei nervilor cranieni. În altă ordine de ideei, curenţii de aer, frigul şi apa rece pot provoca neurofibrozita muşchilor occipitali, determinând într-un final nevralgie occipitală, cunoscută sub denumirea de poliradiculită cervicală şi manifestată prin hiperestezie cutanată şi durere occipitocervicală, în final radiantă retroauricular şi mastoidian. În poliradiculită cervicală algia este surdă şi estompată, exprimarea clinică fiind determinată în special de mişcările capului (scuturare) sau de flexarea gâtului. Testul de „încapuşonare” este pozitiv, animalul împotrivindu-se datorită durerii neurovertebrale occipitocervicale.
În majoritatea cazurilor, dar mai ales la câinii de talie mare (Rotweiler, Dog german, Saint-Bernard, Ogar afgan, Dobermann ş.a.), reducerea debitului sangvin arterial vertebral, iritarea nervilor şi ganglionilor vegetativi provoacă manifestări vegetative caracteristice hipertoniei ortosimpatice sau stări convulsionante, finalizate deseori prin pierderea cunoştiinţei, dureri precordiale şi tulburări respiratorii, imitându-se aproape perfect patologia cardiacă, deseori motivându-se, în asemenea cazuri, pentru diagnostic diferenţial, examenul cardiologic
