Actualmente, se atribuie irisului proprietăţi optice, fotoenergetice, termoreglatoare, citolizozomale, de ecranare şi protecţie contra luminii, conform surselor bibliografice. Modificările pupilare implicate în procesele optice au rol modulator în dinamica elementelor sistemului optic convergent sau divergent. Lumina stimulează activitatea neuronilor substanţei reticulate participând la formarea ritmurilor circadiene şi sezoniere, menţinerea homeostaziei organelor şi sistemelor. Energia luminoasă stimulează sistemul central nervos mai puternic la subiecţii cu iris albastru sau căprui deschis faţă de cei cu irisul căprui închis, potrivit datelor bibliografice . Deci, culoarea irisului poate condiţiona capacitatea de adaptare vizuală prin grosimea stratului melanic stromal. Irisul slab pigmentat, printr-un sistem autoreglator compensator, va declanşa mai des reflexul de clipire, fotofobia fiind mai evidentă. Protecţia irisului contra influxului luminos este dependentă de grosimea stromei iriene şi de capacitatea de regrupare melanică în procesele de absorbţie şi reflexie a luminii. Atenuarea radiaţiei solare este realizată şi prin „intermediul mediilor transparente oculare”, implicit a umorii apoase cu care irisul se află în interacţiune directă şi permanentă. Pe baza acestui considerent anatomic, iridologii susţin teoriile referitoare la faptul că tulburările biochimice sangvine şi limfatice ar impresiona structura irisului.

      Embriologic, pe măsura dezvoltării bulbului ocular, marginea orală a cupei optice se alungeşte între faţa orală a cristalinului şi aborală a corneei, delimitând orificiul pupilar şi formând irisul. La om, irisul se dezvoltă concomitent cu organele toracoabdominale şi sectoarele nervoase (cortex, coloană vertebrală), perioadă în care este posibilă conturarea conexiunile integrative cu sistemul nervos şi organele interne. Extremitatea orală a cupei optice formează cute radiare în care pătrund nervii şi vasele de sânge, formându-se un sistem neurovascular concentric şi radial. Cercetările efectuate de Merte H. J. (1978) şi Lik S. (1998) – date confirmate şi preluate şi în studiul dr. Bondarciuc Ala (Irisul – amprenta individualităţii) – au stabilit că „vascularizaţia irisului nu prezintă anastomoze”, fapt ce-ar explica, atât la om cât şi la animale, afectarea sectorială a acestui component ocular prin intermediul sistemului vasculonervos.

     Structura neuromusculară asigură realizarea reflexul pupilar, relevând complexitatea inervaţiei cât şi particularităţile structurii ţesutului irian. În afară de sistemul simpatico-parasimpatic, ţesutul irian este inervat şi prin sistemul nervos somatic, „procesele de integrare funcţionale neurovegetative şi de relaţie regăsindu-se la nivelul substanţei reticulate din trunchiul cerebral”. Dinamica sistemelor nervoase justifică apariţia reflexelor somatoviscerale exprimate pupilar. Astfel, excitarea receptorilor cutanaţi pot provoaca modificări hemodinamice cardiovasculare şi pupilare. Afecţiunile cerebrale sunt însoţite de regulă de modificarea ariei pupilare. Starea de comă, epilepsia, sindromul vestibular, frica, emoţia, agresivitatea sau atenţia sporită induc midriază, datorită excitaţiei receptorilor senzitivi din segmentele medulare I – II, pe când retenţia azotată din cadrul insuficienţei renale cronice sau sindromul Claude Bernard-Horner sunt însoţite de mioză. De asemenea, lumina puternică provoacă excitaţia componentei vegetative a nervului oculomotor comun determinând mioză, reflexul fiind consensual, indiferent dacă stimularea este unilaterală sau bilaterală. Leziunile ganglionului nervos cervical superior sau ale muşchiilor radiali ai irisului duc la apariţia inegalităţii pupilare (semnul Argyll Robertson pozitiv). Aplicarea unui excitant compresiv pe globul ocular induce bradicardie (reflexul Daghini-Aschner pozitiv. Reacţiile sistemului nervos vegetativ au caracter difuz datorită divergenţei excitaţiei vegetative. Excitaţia unei fibre preganglionare se transmite la zeci şi sute de neuroni ai ganglionului vegetativ. Paralel cu transmiterea semnalului nervos se realizează şi intervenţia mediatorilor facilitându-se acţiunea neurotransmiţătoare la distanţe mari în interiorul corpului. Se poate afirma că irisul reflectă reactivitatea organismului în stări fiziologice sau patologice, participând prin manifestările dinamice proprii, la completarea datelor privind tabloul clinic al diverselor boli.