Acesta a elaborat primul punct de vedere teoretic privind iridosemiologia: organele toracoabdminale sunt reprezentate neuroreflex la nivelul irisului, în acest sens, diagnosticul putând fi orientat prin examinarea modificărilor sectoriale pe baza hărţiilor iriene. În 1881, Ignacz Peczely publică lucrarea “The Discovery in Natural History and Medical Science, a Guide to the Study and Diagnosis from the Eye” (O descoperire în domeniul istoriei naturale şi ştiinţelor medicale, drept ghid pentru studierea şi diagnosticul pe baza examinării ochiului). Câţiva ani mai târziu, la cererea unui coleg, a prezentat la Londra un material numit “Diagnosticul pe baza examinării ochiului”. A murit în 1911, părăsindu-ne cu cuvintele Hic signum, ubi ulcus ? („Iată semnul, unde-i boala”?).
Unul dintre cei care au continuat cercetările lui Ignacz Peczely a fost pastorul Emanuel Felke (1856–1926) căruia îi aparţine afirmaţia: „Irisul dictează prescripţia”. Experienţele lui Emanuel Felke au fost consemnate de către Heinrich Hense (1868-1955) care a obţiut primele imagini stereoscopice alb-negru ale irisului.
Un alt specialist în iridologie, ale cărui lucrări se bucură şi în prezent de interes, a fost Rudolf Schnabel (1882–1952). A studiat medicina naturistă la Zürich, fiind autorul lucrării „The Eye as a Mirror of Health” (Ochiul ca oglindă a sănătăţii). A fondat Laboratorul de Ştiinţe Oftalmologice şi Diagnostic din München.
În Germania au apărut lucrări de popularizare ale descoperirilor cercetătorilor iridologi, semnificativă fiind cartea „Augendiagnose des dr. I. V. Peczely” scrisă de Emil Schegel în 1887 şi republicată în cinci ediţii până în anul 1939.
Apreciabilă este contribuţia Dr. Peter Iohannes Thiel (1845–1957), a cărui primă carte apare în 1902 cu a 4-a ediţie în 1935: „Der Krankheitsbefund aus den Augen”. Autodidact, Thiel a aprofundat cercetările în SUA, obţinând doctoratul la Academia de Medicină din Washington. Întâlnirea cu Henry Edward Lane (1830-1911) asigură a doua etapă de studii clinice de după I. Peczely. Din harta irisului stabilită de Henry Edward Lane derivă varianta hărţii Jensen, cea mai cunoscută dintre reprezentările actuale. Harta Jensen am folosit-o în lucrarea de faţă la elaborarea reprezentării grafice a irisului la câine.
Perioada interbelică a marcat aspecte noi în istoria iridologiei, numărul studiilor crescând considerabil în special în Germania. Primul Congres Internaţional de Iridologie a avut loc în 1932 la Dresda, prezentându-se în jur de 30 de comunicări.
În 1942, la München a apărut prestigioasa publicaţia iridologică: „Blätter für angewand Ophtalmophysiology und Iridoscopie”.
Readucerea iridologiei în atenţia lumii medicale în perioada interbelică a fost efectuată de medici şi cercetători ca: J. Maubach, E. Angerer, I. Vida, J. Deck, R. Kriege, P. Dimkov, G. Jausas, B. Jensen, E. Velihover, V. Ananin, V. Krivenco, G. Potobnia, N. Sulpina, R. Picichadze, O. Petenco ş.a.
Directorul Institutului de Cercetări Fundamentale în Iridologie din Ettlingen, Dr. J. Deck (1925–1992) s-a ocupat peste 40 de ani de cercetări morfologice, genetice şi clinice ale irisului, elaborând manualele: „Principles of Iris Diagnosis” (Principiile diagnozei pe baza irisului) şi „Diferentiation of Iris Markings” (Diferenţierea marcajelor irisului). S-a dedicat activităţii iridologice prin cercetările sale, urmărind introducerea iridologiei ca metodă alternativă de examinare în medicina umană. S-a confruntat cu aceeaşi problemă ca şi J. Peczely: Hic signum, ubi ulcus ? (Iată semnul, unde-i boala?). A fondat în memoria lui J. Peczely Institutul de cercetări fundamentale în domeniul diagnozei prin studierea ochiului.
În 1951 a fost organizată Asociaţia Internaţională a Iridologilor care întruneşte medici din întreaga lume. Din 1978, se editează revista “Iridologul International” sub redacţia Dr. I. Jensen. În Franţa, SUA, Canada, Japonia şi Rusia funcţionează societăţi şi centre de perfecţionare a iridologiei.
În 1980 a avut loc Conferinţa Internaţională de Iridologie de la Paris, totodată înfiinţându-se Asociaţia de Cercetări în domeniul Iridologiei ştiinţifice şi experimentale. În acelaşi timp s-au desfăşurat lucrările Conferinţei Internaţionale de Iridologie computerizată (Slovacia).
Hotărârea din 19.01.1984 a Biroului Prezidiului Consiliului Ştiinţific Medical al Ministerului Sănătăţii din Rusia afirmă că iridoscopia a fost aprobată ca „metodă de diagnostic alternativ” în practica medicală. Au fost organizate cursuri de iniţiere şi perfecţionare în domeniul iridoreflexologiei clinice, metoda fiind aplicată de clinicieni în diverse specialităţi [(http://transparent-iris.blogspot.com/)].
În 1990 a avut loc prima Conferinţă Unională a Iridologilor din Moscova unde au fost prezentate rezultatele investigaţiei irisului în diverse afecţiuni.
În România, abordarea ştiinţifică a iridodiagnosticului a fost făcută de Dr. Dan Waniek. Ca lucrări reprezentative amintim tematica de dizertaţie, prezentată în cadrul Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti, în 1984, intitulată „Modificările irisului în bolile cardio-vasculare. Model experimental şi primele dovezi ale existenţei unei funcţii oculare sistemice, nevizuale”, precum şi lucrarea publicată în revista Hypoteses în anul 1987, intitulată „Model for a possible non-visual function of the iris, lens and peripheral retina” [179]. Ulterior, Dr. Ala Bondarciuc, medic specialist neurolog, doctor în ştiinţe medicale, lărgeşte aria de documentare în domeniu iridologiei prin studii, în cadrul Institutului de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice Bucureşti, cu privire la modificările irisului la persoanele diabetice. Studiile domniei sale au fost publicate în cartea „Irisul-amprenta individualităţii”, precum şi în numeroase lucrări ştiinţifice, ca prim autor sau colabortor, alături de Prof. univ. dr. Constantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE. De asemenea, dr. Ştefan Stângaciu a contribuit la dezvoltarea iridologiei prin brevetele de invenţie (Iridostimularea luminoasă în scop terapeutic şi de cercetare, O.S.I.M., brevet nr. 26/1986) precum şi prin participarea la diverse simpozioane.
La animale, studiile iridologice au fost efectuate la cai şi câini, abordându-se tematici referitoare la patologia digestivă, cardiorespiratorie sau nutriţională. În general studiile iridologice efectuate la animale sunt exemplificate sumar, doar ca titlu informativ, interrelaţia iris – organism fiind succint amintită. Aproximativ 40% dintre site-urile electronice vizionate au avut ca autori medici veterinari, specializaţi în patologia animalelor de companie. Veridicitatea studiilor iridologice canine, descrise în cadrul acestor site-uri, este susţinută de către Universităţiile de Medicină Veterinară din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Lisa Ross Williams şi Mercedes Colburn, medici veterinari din California, au introdus iridodiagnosticul la cal, susţinând comunicări şi publicând articole cu tematică referitoare la modificările pigmentare şi structurale iriene la caii cu patologie intestinală. Lucrări publicate prezintă date referitoare la modificări pupilare şi pigmentare; studiul fiind efectuat pe un lot de cabaline, pe parcursul a 4 ani. Studiile, însoţite de imagistică, nu subliniează sau dezvoltă interrelaţia neurologică dintre iris şi afecţiunea organică propriu-zisă. În Australia, Dr. Dena Eckerdt propunea folosirea iridodiagnosticului în patologia cardiovasculară la cal şi câine, fiind motivată de rezultatele muncii sale în acest domeniu (25 lucrări, dintre care opt prezentate la Congrese Internaţionale de Iridologie din Marea Britanie). Începând cu 2005, majoritatea caiilor folosiţi la competiţii sportive în Texas au fot supuşi examenului iridoscopic, metoda devenind obligatorie pentru verificarea capacităţii vizuale şi nu în cele din urmă pentru aprecierea doping-ului.
La câine au fost efectuate iridoscopii cu titlu experimental pentru stabilirea diagnosticului. Datele interpretări modificărilor pigmentare iriene au fost comparate cu cele obţinute prin testarea biochimică sangvină şi imagistică, în vederea confirmării eficacităţii metodei iridologice. Universitatea de Ştiinţe Medicale Veterinare din Arizona susţine iridologia aplicată la câine, fiind de acord cu studiile lunare publicate în site-ul www. healingdog. com. În cadrul acestui site sunt prezentate problemele nutriţionale ale câinilor din rasele de agrement şi modificările ce apar la nivelul irisului în urma dezechilibrelor nutritive. În perioada 2003-2005, în Anglia a fost efectuat un studiu referitor la modificările structurale şi pigmentare ale irisului la câini cu diabet zaharat. Cercetăriile au fost coordonate de Dr. Jenifer Burke, specialist în medicina alternativă, iar rezultatele au fost prezentate în cadrul Congresului de Iridologie din Marea Britanie (2006). Studiile referitore la ecvine şi diabetologie canină nu explică interrelaţia dintre statusul biochimic, reflectivitatea organismului şi modificările pigmentare iriene.
În scopul consolidării teoriei conform căreia irisul ar putea exprima particularităţile homeostatice, energetice şi antioxidative ale organismului, în continuare expunem însuşirile embriologice şi morfologice iriene.
